radio…fm…

Chiar eram ferm hotarat sa inchid acest blog! Motivele fiind multiple iar timpul meu limitat, nu le voi expune, lasand doar un mare semn de intrebare asupra a cea ce se va intampla pe viitor. Oricum, postul nu are ca subiect inchiderea blogului, ci vrea sa fie deschizator de drumuri pentru o serie de articole asupra imigratiei, la inceput ilegale, catre Spania. Spun asta pentru ca, de cateva luni, avem dreptul sa emigram legal in toata Europa. Va fi o poveste relativ plina de aventuri.

Martie 2004 - Exact de ziua mea. In loc sa o sarbatoresc acasa, inconjurat de prieteni, imi iau ramas bun de la toti, si ma indrept catre o tara despre care nu stiu multe lucruri, careia nu ii vorbesc limba, dar unde ma asteapta cineva. Nu o iubita, ci soacra. La prima vedere, ghinion, dar s-a dovedit a fi o miscare extrem de folositoare.

Asadar, plin de sperante si de bagaje imi iau sotia de mana si ne urcam intr-un tren care trebuia sa ne duca pana in Alba Iulia. Si ne-a dus. Numai ca de emotie am uitat ca mai trebuie sa si dormim, lucru care s-a dovedit fatal pe parcursul unei calatorii de 3 zile, in care somnul a fost un lux pe care nu ni l-am permis. Trebuia sa ajungem intr-un satuc aproape de Alba, unde isi avea sediul o firma care transporta pachete intre Spania si Romania. Presupuneam noi, in naivitatea noatra, ca avea si licenta pentru transport de persoane. Wrong!!!

Promisiunile de la inceput, cum ca ar fi vorba de conditii moderne, in microbuze luxoase, fara aglomeratie…vorbe in vant.

Intr-adevar, erau microbuze. Intr-adevar, nu era aglomeratie. De fapt, eram doar 5 persoane. Numai ca toata masina era plina de pachete si de produse alimentare destinate magazinelor patronului. Noi aveam o bancheta undeva intre sofer si pachete. Mai mult intre pachete.

La 5 dimineata ajungem, in sfarsit in Albam de unde trebuia sa luam un taxi pana in satucul unde isi avea cartierul general respectiva firma. Plecarea era la 8 dimineata, asa ca aveam timp berechet.

50 de mii si salutul de rigoare au fost cele doua motivatii ale soferului de taxi, care ne-a intrebat doar daca mergem in Spania, pentru ca stia deja drumul catre firma. Dupa vreo 15 minute de mers, ne oprim in fata unei case care imi aducea aminte de filmele cu traficantii de droguri din Columbia. O poarta inalta, prin care nu se vedea nimic, si o curte interioara cu aspect de operatiune secreta in plina desfasurare. In curte, doua furgonete pline ochi cu pachete, in care se montasera doua banchete pentru “fericitii castigatori ai unei calatorii pana la Madrid”.

Presupusa plecare la 8 dimineata s-a transformat brusc intr-o asteptare de aproape 6 ore, in care ne-am golit termosul de cafea si imaginatia de injuraturi. Motivul - amanam plecarea pentru a ajunge la granita in jurul unei anumite ore… Atunci intra in tura un vames care stia cum sta treaba cu spaga si cu drumurile.

De ce dracu m-am complicat atat, nici acum nu stiu, intrucat dispuneam de banii necesari pentru un drum cu avionul, precum si cazare si masa pentru ceva mai mult de o saptamana…

Cu chiu cu va reusim sa plecam pe la 2 si jumatate. Aveam de parcurs cateva sute bune de kilometri pana la vama Nadlac, unde am ajuns pe la 8 seara, dupa o oprire nemotivata la Arad. Surpriza a venit la vreo 3 kilometri de vama, atunci cand soferul a primit un telefon in care i se spunea ca trebuie sa astepte alte cateva ore la un restaurant. Vamesul facuse schimb de tura….

3 ore am intepenit cu sotia intr-un scaun de resturant, pana pe la 11 noaptea cand a intrat in tura “omul nostru”. Trecerea catre Ungaria a fost ca-n filmele cu Alain Delon. Dati jos din furgoneta, transferati intr-un taxi, ajunsi la vama, platit spaga de rigoare, trecut in Ungaria, ascuns intr-o padurice, asteptat furgoneta, transferat in furgoneta… si plecat mai departe.

Restul…in episodul urmator.