radio…fm…

click fara teama !!!

Dincolo de aspectele neplacute ale vietii de imigrant (gen limba, diferentele culturale, obiceiuri), ramane cert un anumit sentiment de instrainare care, de cele mai multe ori actioneaza ca un scut impotriva celorlalti, fie ei potentiali prieteni sau adversari. Spun adversari pentru ca, de cele mai multe ori, morala crestina functioneaza pe principiul – daca mi-ai dat o palma, iti crap capul - .

Si pentru ca tot vorbeam de sentimentul de instrainare, pe care sunt sigur ca l-au simtit, la un moment dat, toti cei care au ales calea strainatatii, voi incerca sa abordez subiectul din punctul de vedere al unui observator total strain de acest sentiment, chiar daca am trecut si eu prin aceeasi experienta.

In primavara lui 2004, cand am ajuns la Madrid, ca mai toti proaspetii imigranti eram incantat de potentialele avantaje pe care le percepeam la o societate ceva mai bogata si mai binevoitoare decat a noastra. Sau cel putin asta era prima impresie.

Eram fascinat de frumusetea uneia dintre cele mai mari capitale europene, de bulevardele largi si pline de flori, de arhitectura cladirilor, de muzeele renumite, de amabilitatea oamenilor, majoritatea spanioli, care, chiar daca nu le vorbeai bine limba erau mai mult decat incantati sa iti raspunda la orice intrebare, repetand pana cand aveau ei senzatia ca ai inteles. Dupa betia inceputului a venit insa si momentul in care viata trebuie sa isi urmeze cursul firesc in asemenea conditii. Si anume cel al locului de munca.

Desi nu stiam ce sunt acelea constructii, ca mai toti imigrantii romani de aici, am gasit un loc de munca exact in acest domeniu. Ocazie cu care am descoperit o lume absolut noua pentru mine. O lume stranie, cu reguli proprii, aflate a o oarecare distanta de moralitatea obisnuita. Amestecul de culturi si-a facut si aici simtita prezenta, intrucat aveam colegi din America de Sud, din Romania, din Polonia, etc. Oameni cu care insa nu am gasit subiecte comune. Mi-e nu-mi place fotbalul (nu pot sa inteleg de ce 22 de tampiti alearga dupa un balon si cand il ajung dau cu sutul in el, si-n plus castiga si o gramada de bani pe treaba asta), asa ca subiectul asta imi era complet strain. In plus n-am obieciul sa fluier dupa femei pe strada si nici sa ma imbat ca porcul dupa orele de program.

Asa ca m-am lovit de primul obstacol al vietii de emigrant. Cel al comunicarii. In plus, nefiind obisnuit cu munca in constructii, am avut nevoie de ceva timp pentru a ma adapta. Cert este ca, dupa cateva saptamani steam ce iniseamna sa lucrezi in domeniu, darn u aveam nici un prieten si nici nu incercam sa-mi fac vreunul in aceste conditii. Ca tot omul nemultumit cu situatia lui, eram intr-o continua cautare de noi oportunitati.

Ce m-a socat cel mai tare a fost insa altceva. Si anume lipsa de respect cu care erau tratati emigratii de catre angajatorii spanioli, si mai ales de catre sefii de echipe, de cele mai multe ori acestia fiind romani. Oricand se puteau descotorosi de tine, mergand pe premiza ca vor gasi intotdeauna inlocuitor. De altfel era adevarat, in conditiile fluxului de imigranti mereu in crestere.

Un alt aspect care mi-a atras atentia in mod deosebit a fost acela al calitatii constructiilor, mult sub nivelul pe care il vazusem in Romania. Se construia mult si prost, bazandu-se probabil pe lipsa miscarilor seismice si mai ales pe lipsa de vigilenta a proprietarilor respectivelor stabilimente. Cu totul intamplator, in primul meu an in Spania, am avut ocazia sa “ajut”, in masura cunostintelor si a dorintei de a invata ceva in domeniu, la reconstructia uneia dintre cele mai mari discoteci din Madrid, Discoteca Alcala, care nu mai finctiona din anul 1981. Avusese loc un incendiu in care au murit peste 80 de oameni si au fost raniti aproape 1000. O tragedie pe care Madridul nu a uitat-o nici pana in ziua de azi, motiv pentru care la ora actuala discoteca, finalizata de altfel, inca nu functioneaza. In realitate, Consiliul Local nu a fost de acord cu adoptatarea aceluiasi nume pe care il avea si la momentul incendiului.

Localul, aflat in cladirea unui celebru Teatru din Madrid, se intindea pe suprafata a trei etaje, la subsolul respectivului edificiu. In prima zi de munca ma simteam putin stingher, lucrand la aproape 20 de metri adancime, intr-o serie de sali care aveau aspect de pestera si miros de ars. O mizerie de nedescris in care se amestecau moloz, saci de ciment si resturile lasate de drogatii care participau la “fiestele” unei discoteci alaturate, specializata in gay si lesbiene. Trebuie sa recunosc faptul ca aveam un spectacol pe cinste, mai ales vineri si sambata dimineata, cand ieseau de la discoteca 100-150 de tineri, baieti si fete, beti morti si cu chef de scandal. Mai putin placut era faptul ca aveau chef de scandal cu noi. Dar erau prea beti pentru a ne face intr-adevar necazuri.

Revenind la discoteca noastra, admit ca pana la urma, dupa cateva luni de munca, arata absolut bestial. O vazusem inainte, in planurile de constructie, inclusiv 3d, dar in realitate era si mai interesanta. Din pacate, cu materialele folosite se puteau construi trei discoteci la aceeasi dimensiune. Risipa de materiale era o adevarata problema pentru acel moment. Scari refacute de 5-6 ori pentru ca nu-i conveneau arhitectutlui, pereti facuti si refacuti, ringul de dans, un adevarat monstru, finisat si apoi spart, deoarece sunetistii au ajuns la concluzia ca probele lor, facute inainte de a antifona stabilimentul, nu valorau mare lucru. Ideea e ca nimanui nu-i pasa intr-adevar de ce materiale se folosesc.

Din pacate situatia e generala in cazul constructiilor, dat fiind si pretul relativ ieftin al materialelor. La fel de ieftina era si mana de lucru, in proportie de 90 % imigranti fara acte in regula, de care se puteau dispensa, dupa cum va spuneam, extrem de usor.

Romanii munceau extrem de mult. Marea majoritate dintre ei, oameni pe la 35-40 de ani, de prin toate colturile tarii. Un grup relativ important era format exclusiv din rude apropiate ale sefului de echipa, un tanar de vreo 30 de ani, pe care toti ceilalti il priveau ca pe un zeu. Era nepotul multora dintre ei, dar uite ce important ajunsese el - Sef de echipa in Spania!!!

Tipul nu era chiar un tantalau, dar cunostintele lui se reduceu la constructii si adidasii Nike de care era foarte mandru. Intre timp isi luase si un laptop de care era incantat, dar pe care abia stia sa-l porneasca. Norocul meu, dealtfel, pentru ca ma mai chema din cand in cand sa il mai invat cate ceva. Asta ma tinea relative departe de conflictele zilnice ale colegilor mei. Mie imi convenea, desi as fi preferat orice altceva in locul constructiilor.

Dorinta care mi-a fost indeplinita, dar abia dupa aproape un an, timp in care ajunsesem sa stapanesc destul de bine mistria si restul ustensilelor. Oricum nu era meseria mea si nici nu imi doream sa fie vreodata.

Ce s-a intamplat mai departe…aflati data viitoare!