N-am inteles niciodata de ce unii oameni simt nevoia sa isi manifeste superioritate in fata celorlalti apeland, de cele mai multe ori, la cele mai josnice tertipuri psihologice. Chiar mi s-a parut a fi una dintre cele mai abjecte atitudini posibile. Din pacate, astfel de manifestari sunt la ordinea zilei printre comunitatea romaneasca din Peninsula Iberica.
Va spuneam aici ca am avut “deosebita onoare” de a-l cunoaste pe nepotul valoros al multora dintre fostii mei colegi de lucru, un individ caruia ii facea deosebita placere sa-i umileasca pe cei din jurul lui. Culmea este ca marea majoritate a victimelor erau exact rudele lui, oameni de cele mai multe ori de doua ori mai in varsta ca el, care erau nevoiti sa-i suporte accesele de mitocanie. Si nu protestau niciodata. Asta mi-a spus multe despre comportamentul uman in conditii de dependenta. Oricum, mi-a lasat un gust amar.
Din nefericire, nu este singurul caz pe care l-am cunoscut de-a lungul anilor. Plecand de la premiza ca nu toti oamenii sunt la fel de lipsiti de personalitate, sau mitocani, dupa caz, am avut ocazia sa cunosc diverse exemplare, oameni carora gandirea le dadea dureri de cap, si care preferau umilirea unei atitudini care, probabil le-ar fi adus neplaceri. Numai ca, cel putin din punctul meu de vedere, pentru toate exista limite.
Astfel ca, la aproape 11 luni de la sosirea mea in Spania, am hotarat sa-mi schimb domeniul de activitate. Cum optiunile erau intrucatva limitate de oferta pietii (a se intelege numarul de cunostinte), am acceptat un post relativ lipsit de complicatii la un depozit al unei firme care avea un lant de magazine de jucarii. Socant a fost modul in care am sustinut interviul, la vremea respectiva avand senzatia ca tocmai sunt recutat pentru nu stiu ce post de conducere. Teste de matematica, psihologice, grile cu intrebari de genul : “care sunt obiectivele tale in firma?” etc…
Eram un amarat de imigrant care solicita un la fel de amarat job. Pana la urma m-am conformat si am fost acceptat intr-unul dintre serviciile pe care le pot numi fara urma de indoiala - profund dezamagitoare. Nu datorita job-ului in sine, de unde recunosc faptul ca am invatat destule, inclusiv cateva programe extrem de interesante si in acelasi timp specializate, si nici din cauza marfurilor cu care lucram, jucarii, console de jocuri, etc, ci pur si simplu din cauza diferentei uriase intre responsabilitate, orar si salariu.
Responsabilitate a venit insa dupa apoximativ 3 luni cand am fost promovat intr-o pozitie in care trebuia sa coordonez transferul de marfa din depozitul central catre magazine. Volumul de marfa era intr-adevar urias, valoarea stocurilor ajungand zilnic la peste 100 de mii de euro. Pana aici toate bune, numai ca, eu lucram la negru. Inca nu aveam actele in regula, nici permis de munca, ceea ce facea ca serviciul sa devina o adevarata tragicomedie, in care eu eram obligat, prin natura postului, sa semnez facturi, sa receptionez si sa trimit marfa, sa coordonez inventare la magazine, etc. Hilar!!! La primul control al Inspectiei de Munca o incurcam si eu, si firma.
Neplacut a fost faptul ca faceam toata aceasta munca pe aceeasi bani ca si colegii mei, pe care de altfel ii durea in cot de ceea ce faceau. Marea majoritate dintre ei erau tot romani, tineri intre 20 si 30 de ani. Conducerea firmei prefera sa lucreze cu tineri pentru un motiv extrem de bine intemeiat, si pe care l-am aflat mai tarziu. Si anume acela al campaniei de Sarbatori, care insemna o luna de zile in care se lucra aproape non-stop, adica 14-16 ore pe zi, fara sambata si duminica. Un program extrem de istovitor, in care putini erau cei ce rezistau. La asta se adaugau si cele aproape 2 ore si jumatate de drum intre casa si servici.Eu am rezistat. O campanie. In care ajunsesem un fel de robotel care nu stia nimic altceva decat servici si somn. In plus, imi picasera si turele de noapte. Am tinut-o astfel intre 8 decembrie 2005 si 8 ianuarie 2006, cu libere in siua de Craciun si Noaptea de Revelion. Era un fel de sclavie acceptata sub promisiune unui supliment finaciar datorat orelor suplimentare. Care insa nu a venit.
La asta s-a adaugat si nemultumirea rezultata din neobtinerea actelor in primavara lui 2005, cand a fost promulgata Legea pentru regularizarea Imigrantilor. Desi dupa indelungi rugaminti firma a fost de acord sa ne ajute printr-o oferta de munca, multi dintre noi nu am avut parte de permisul de munca datorita lipsei unui act de spatiu locativ , eliberat de Primariile din raza carora aveam domiciliul. De fapt nu actul in sine ne lipsea, ci data de pe el, care trebuia sa fie anterioara celei de 7 august 2004. A fost o noutate care a creat multe probleme imigrantilor, deoarece nu fusese un act indispensabil in cadrul regularizarilor anterioare.
Ceea ce m-a facut sa incep cautarea unei alternative care a venit in urma unui incident la care ma asteptam mai devreme sau mai tarziu – Inspectie de la Ministerul Muncii. In general, in Spania coruptia functioneaza la fel ca in Romania, motiv pentru care patronii firmelor stiau intotdeauna cand vine controlul asa ca isi trimiteau angajatii acasa, rechemandu-i dupa o zi sau doua. Din pacate pentru firma la care lucram, de data aceasta nu a mai fost chiar asa de simplu.
Cu cateva saptamani inainte dadusera afara o secretara pe motiv ca se culca cu fiul patronului, om insurat, cu copii, dar cu o fire cam usuratica si ochi alunecosi. Au expediat-o fara regrete. In concluzie, tipa s-a dus si a depus reclamatie, acuzand patronii ca folosesc munca la negru. Astfel ca ne-au trimis acasa pentru vreo doua saptamani, timp in care am reusit sa gasesc altceva, la fel de neasteptat ca si munca in constructii. Dar cu ceva mai multe satisfactii morale, chiar daca salariul nu venea intotdeauna la timp.
In vara lui 2005 primisem un mail de la unul dintre cei mai buni prieteni pe care ii avusesem in Romania. Fost coleg de banca in liceu, amici nedespartiti la chefuri si femei. Intre timp crescusem, eram fiecare la casa lui, cu servici, motiv pentru care pierdusem oarecum legatura. Stiam ca se insurase, si ca, la un moment dat, intentiona sa paraseasca si el Romania. Mail-ul fusese intr-adevar o surpriza, mai ales ca imi spunea ca locuia in Madrid de vreo 2 saptamani, si-mi dadea numarul lui de telefon. L-am sunat imediat si am reusit sa ne vedem in aceeasi seara intr-un local din centrul Madridului.
A fost o bucurie pentru amandoi, mai ales ca el ajunsese la Madrid datorita nasului de cununie, cu care, din pacate nu se intelegea chiar grozav. Nasul, ajuns prin Spania cu vreo 7 ani inainte capatase acele aere de atotstiutor care enerveaza intotdeauna.
Oricum, trecand peste toate amanuntele neinteresante, datorita prietenului meu ajunsesem sa obtin un loc de munca intr-o firma care se ocupa de… gradinarie.
Nu era chiar o promovare, dar a avut partile ei bune, pe care vi le povestesc data viitoare.
