Spuneam intr-un comentariu (din pacate nu îmi mai amintesc al cui blog era), că sunt de parere ca Becali e doar o victimă inocentă a unei campanii in care numele personajului se transforma in adjectiv sau verb, in functie de interesele altora, astfel încât, probabil ca dupa trecerea catorva ani ne vom trezi in dictionare cu un nou cuvant, pe care nu-l dorim si acceptam, dar de care nu putem scăpa.
Republica Becaliana Romania devine astfel o sintagmă din ce în ce mai prezentă într-o societate care isi accepta “inocenţii” ca şefi de turmă (nici o aluzie la fosta profesie a individului), şi-i urmeaza cu aceeasi voioşie ca pe timpul răposatului. Exista o oarecare similitudine între figurile de dinainte de ‘89, cu aere atotştiutoare, zâmbete condescendente, şi fraze repetitive, care îşi deversau dejecţiile verbale într-un popor satul dar laş, şi personajele de film (chiar simpatice daca nu ar fi atat de reale) care populează scenele mioritice:
“ Am vorbit cu varu-meu Giovanni si cu Victor sa facem un partid care sa fim mai tari ca fratii Kennedy. Am fi condus Romania. Dar n-au vrut, fraierii! ” – o fraza pe care personajul rocambolesco-becalian l-a rostit fara sa-si dea seama de realismul pe care il contine. Romanii au fost fraieri. Cu litere mari. FRAIERI.
Fraieri pentru ca un l-au ales pe tribun (altul decat cel obisnuit, vadim-tudorescian)!
Fraieri pentru ca au ales alti tribuni, mai putin impactanţi, dar la fel de bucuroşi de avutul public, si la fel de ignoranţi (nepăsători) in ceea ce priveşte problemele lor.
Fraieri pentru ca i-au ales si a doua oară.
Fraieri pentru că i-au crezut de fiecare dată când au iesit in public cu noi adevăruri fabricate şi noi promisiuni neîndeplinite.
Fraieri pentru ca n-au înţeles nimic din jocurile de societate care “guvernează” şleahta din varful piramidei sociale.
Fraieri… si motivele pot continua la nesfarşit.
Şi astfel s-a născut Republica Becaliană Romania! O ţară plină de “becalieni”, o specie ciudată, nascuta din coşmarul darwinian, în care evoluţia e doar de faţadă, si se referă probabil doar la pierderea părului (datorită smulgerii!), si salariului (datorită binevoitorilor!). Strania fiinţă becaliană devine astfel punct de referinţă în “aşa nu se face!!!”
Politica e trecatoare, asta e bineştiut, dar nu scuteşte de răni şi cicatrici care nu se vor vindeca prea curand, şi nici de foame… şi dezamagire… şi scârbă si…aşa mai departe.
Şi-atunci, becalienii, sătui până peste cap, se diversifică, intr-o altă forma de evoluţie:
Unii se trezesc si incep sa strige, să-şi manifeste brusca personalitate intr-un evantai de trairi care mai de care mai ciudate.
Alţii preferă sa plece catre alte zări, unde speră ca nu vor da peste aceleaşi situaţii, dar care, ciudat, vor avea parte doar de alţi becalieni, cu alte nume, alte obiceiuri, dar la fel de fraieri.
Şi cei din urmă, care din păcate un vor fi cei dintâi niciodată, vor rămane aceeaşi becalieni dintotdeauna.
Voi în ce categorie va încadraţi?