radio…fm…

Gradinaria nu-mi mai aducea nici o satisfactie. Informatica, in conditiile in care o practicam doar in cateva locutorii unde aveam de instalat o camera web, alt calculator in retea, sau mufat un cablu, nu mi se parea mai rasarita. Drept urmare, intrebam zilnic, pe toata lumea, daca nu stia ceva de munca intr-un domeniu apropiat pregatirii mele.

Intrebarile n-au fost zadarnice, deoarece, dupa doar cateva saptamani, un prieten ziarist, care lucra la o editura detinatoare a catorva reviste, printre care si una romaneasca, m-a sunat si mi-a spus ca seful lui avea nevoie de cineva bine pregatit in informatica si cu ceva experienta in domeniul ziaristic. Cum absolut intamplator erau domeniile mele, m-am prezentat la un interviu. Raspunsul mi-a fost dat pe loc, si de a doua zi am inceput lucrul aici.

Cum va spuneam si la sfarsitul articolului anterior, aveam de mentinut o retea de calculatoare, de proiectat un web corporativ si de corectat revista romaneasca, inainte de a fi trimisa catre tipografie. Initial trebuia sa sustin in paginile revistei si o rubrica despre informatica, proiect abandonat intre timp datorita cumulului de sarcini si a publicitatii, din ce in ce mai numeroasa. Oricum, nu vreau sa vorbesc foarte mult despre revista romaneasca, deoarece intentionez sa scriu, separat, un articol despre presa romaneasca din Spania, un adevarat amalgam de tonterii scrise de un numar de agramati autopretinsi ziaristi.

Revenind la firma in care lucram, trebuie sa mentionez ca reprezinta o adevarat forta a imigratiei din Spania, datorita numarului de reviste cu specific pe fiecare categorie, si a tirajului de aproape 1 milion 600 de mii de exemplare doar pentru partea de imigratie. La ora actuala, sfarsit de august 2007, avem nu mai putin de 9 reviste pentru imigranti (Ecuador, Bolivia, Columbia, Peru, Paraguay, Maroc, Africa, Romania si Ucraina), plus o revista pe care o editam pentru o retea de Centre Comerciale si alta de Videojocuri. In total 11 titluri, cu tiraj de aproape 2 milioane. Destul de mult, in conditiile in care, datorita prostiei pe care am facut-o la un moment dat (i-am dat sefului cateva idei privind optimizarea distributiei), am ajuns ca, dupa mai putin de 6 luni de la angajare, sa coordonez toata partea tehnica a firmei. Asta inseamna proiectare, mentinere si securizare de retele, Web, achizitie de tehnica de calcul si consumabile, negociere de contracte si coordonare de distributie, etc.

Ceea ce vroiam sa subliniez este ca, indiferent din ce tara provii, daca esti bun si iti dai interesul sa fii si mai bun, este imposibil sa nu reusesti sa faci ceea ce iti propui. Totul e sa vrei si sa cauti suficient. Si sunt destui romani care au reusit sa isi faca un nume si o situatie fara sa se limiteze la constructii sau la cules de capsuni sau portocale. Imigratia romaneasca din Peninsula Iberica reprezinta mult mai mult decat s-a scris in presa romaneasca. Nu suntem capsunari! Iar pe mine personal apelativul ma jigneste teribil.

Nu spun ca Spania e Raiul pe pamant, si nici ca umbla cainii cu covrigi in coada. Nu afirm nici ca toti romanii care au emigrat aici sunt niste sfinti pusi doar pe munca. Spun doar ca fenomenul e mult mai complex decat se lasa sa se inteleaga. Asta, de fapt ar trebui sa-i si ingrijoreze pe guvernantii nostri, care datoriuta politicilor duplicitare, corupte si lipsite de „cojones”(atunci cand ar trebui), au ajuns sa depopuleze o tara exact de forta de munca activa. Numai in Spania sunt, probabil, in jur de 500 000 – 1 000 000 de romani cu varsta cuprinsa intre 20 si 50 de ani. Asta imi da mult de gandit, in conditiile in care la acest numar se adauga si imigrantii din restul tarilor europene.

Singura problema este ca nu mie trebuie sa-mi dea de gandit !

Va spuneam in articolul anterior cum mi-am regasit la Madrid cel mai bun prieten. Un om cu care petrecusem buna parte a adolescentei, si-n care aveam incredere deplina. Vorbesc despre incredere pentru ca este una dintre cele mai scumpe “marfuri” ale vietii de imigrant. Asadar, atunci cand intalnesti pe cineva caruia sa ii acorzi incredere, esti un om norocos.

Oricum, datorita lui am reusit sa-mi gasesc un loc de munca intr-un domeniu pe care il cunosteam doar relativ, si asta pentru ca, intamplator, am crescut intr-o casa cu gradina. Bineinteles ca situatiile si activitatile erau total diferite, dar macar aveam idee despre ceea ce trebuie sa fac.

Inainte de tóate vreau sa va vorbesc putin despre Madrid, extinzand apoi situatia la toata Spania. Aici se merge pe idea de urbanizatie, care functioneaza oarecum ca o societate comerciala. O urbanizatie inseamna de obiecei un numar de blocuri sau o portiune dintr-un cartier, care are o administratie proprie, o contabilitate, etc. Astfel, fiecare urbanizatie isi poate angaja oameni in functie de specificul pe care il are. Unele dintre ele, avand gradini pe suprafete destul de mari, contracteaza o firma specializata care sa ii asigure ingrijirea acestora. In functie de dimensiune si de banii pe care ii primeste, fiecare firma asigura un personal proportional.

Datorita amicului meu, si unei situatii oarecum fortuite (unul din gradinarii firmei intra in concediu), mi-am asigurat un loc intr-o urbanizatie din Aluche, unul din cartierele Madridului. Un era foarte mare, nici foarte bine ingrijita, dar pentru mine era o schimbare in bine dupa stresul si oboseala acumulata in ultimul an. In plus, alaturi lucra si prietenul meu, motiv pentru care eran oarecum linistit. El avea mai multa experienta, asa ca aveam la cine sa apelez in caz de necesítate.

Munca de gradinar in Spania un inseamna neaparat sa dai cu sapa. Sunt mult mai multe aspecto de care trebuie sa tii cont. De exemplu aveam in urbanizatie un sistem de irigatii automatizat, care intra in functiune la ora 23 si se oprea singur la ora 7 dimineata. Totul era comandat dintr-un programator unde puteai configura sectoarele, tipul de irigatie, durata, etc. In plus, toata reteaua era subterana, la suprafata existand si functionand doar o serie de dispozitive care imprastiau apa. Si ele trebuiau réglate la randul lor : inaltime, distanta, unghiul de rotatie…

Pe langa sistemul de irigatie, erau plantele in sine, fiecare cu specificul lor, cu nevoile lor. Bineinteles ca asta un te scutea de taiat iarba si gard viu. Dar era oarecum distractiv. Cum petreceam si toata ziua cu amicul meu, iar orarul era mai mult decat acceptabil, trebuie sa recunosc faptul ca a fost una dintre cele mai relaxante perioade. Daca n-ar fi existat problema salariului, care nu venea niciodata la timp, ar fi fost chiar perfect.

Norocul meu ca nu stateam doar in banii de la firma, deoarece informatica, unul din hobby-urile pe care doream sa le transform in profesie, imi aducea ceva bani. In Spania exista o retea extrem de numeroasa de mici firme care iti ofera servicii de telefonie publica si internet-café (fara cafea!). Telefonia functioneaza pe sistemele de Voice over IP. Asadar aveam la dispozitie o multime de mici retele pe care sa le mentin si sa le repar. Incepusem acest lucru din primul an, atunci cand ma imprietenisem cu un columbian, proprietar al unui locutorio (asa se numesc) in Alcobendas. Omul, extrem de bine intentionat, n-avea nici cea mai vaga idee de informatica, asa ca am profitat de ocazie si mi-am oferit serviciile. Si mai bine a fost cand si-a deschis al doilea stabiliment. Atunci am avut de proiectat si montat o intreaga retea. Si platea chiar bine. Insa un suficient pentru a te baza numai pe asta.

Revenind la perioada de gradinarie, imi suplimentam putin veniturile, si mai ales lipsa lor atunci cand se intarzia cu salariile, reparand astfel de retele. La únele dintre ele era chiar interesant, pentru ca le reparam direct de acasa, stand in fata calculatorului si accesandu-le remote. Cert este ca mai invatam cate ceva si despre informática si despre firea umana.

Iar gradinaria era relaxare curata. N-a durat insa foarte mult, deoarece problemele cu salariul au inceput sa ma cam enerveze, chiar daca, spre deosebire de multi colegi de-ai mei, eu imi luam banii relativ la timp. Aveam noroc tot cu informatica pentru ca cele 3 calculatoare de la firma erau niste dezastre care se stricau tot timpul.

Oricum, incepusem sa caut iar alternative. Cautare care n-a durat foarte mult. In toamna lui 2006 tocmai incepusem colaborarea cu o editura. In domeniul informatic. Aveam de mentinut o retea destul de extinsa si de proiectat un web corporativ.

Asta a fost de atlfel si inceputul unei ascensiuni care continua si in ziua de astazi. Dar despre asta…data viitoare.

N-am inteles niciodata de ce unii oameni simt nevoia sa isi manifeste superioritate in fata celorlalti apeland, de cele mai multe ori, la cele mai josnice tertipuri psihologice. Chiar mi s-a parut a fi una dintre cele mai abjecte atitudini posibile. Din pacate, astfel de manifestari sunt la ordinea zilei printre comunitatea romaneasca din Peninsula Iberica.

Va spuneam aici ca am avut “deosebita onoare” de a-l cunoaste pe nepotul valoros al multora dintre fostii mei colegi de lucru, un individ caruia ii facea deosebita placere sa-i umileasca pe cei din jurul lui. Culmea este ca marea majoritate a victimelor erau exact rudele lui, oameni de cele mai multe ori de doua ori mai in varsta ca el, care erau nevoiti sa-i suporte accesele de mitocanie. Si nu protestau niciodata. Asta mi-a spus multe despre comportamentul uman in conditii de dependenta. Oricum, mi-a lasat un gust amar.

Din nefericire, nu este singurul caz pe care l-am cunoscut de-a lungul anilor. Plecand de la premiza ca nu toti oamenii sunt la fel de lipsiti de personalitate, sau mitocani, dupa caz, am avut ocazia sa cunosc diverse exemplare, oameni carora gandirea le dadea dureri de cap, si care preferau umilirea unei atitudini care, probabil le-ar fi adus neplaceri. Numai ca, cel putin din punctul meu de vedere, pentru toate exista limite.

Astfel ca, la aproape 11 luni de la sosirea mea in Spania, am hotarat sa-mi schimb domeniul de activitate. Cum optiunile erau intrucatva limitate de oferta pietii (a se intelege numarul de cunostinte), am acceptat un post relativ lipsit de complicatii la un depozit al unei firme care avea un lant de magazine de jucarii. Socant a fost modul in care am sustinut interviul, la vremea respectiva avand senzatia ca tocmai sunt recutat pentru nu stiu ce post de conducere. Teste de matematica, psihologice, grile cu intrebari de genul : “care sunt obiectivele tale in firma?” etc…

Eram un amarat de imigrant care solicita un la fel de amarat job. Pana la urma m-am conformat si am fost acceptat intr-unul dintre serviciile pe care le pot numi fara urma de indoiala - profund dezamagitoare. Nu datorita job-ului in sine, de unde recunosc faptul ca am invatat destule, inclusiv cateva programe extrem de interesante si in acelasi timp specializate, si nici din cauza marfurilor cu care lucram, jucarii, console de jocuri, etc, ci pur si simplu din cauza diferentei uriase intre responsabilitate, orar si salariu.

Responsabilitate a venit insa dupa apoximativ 3 luni cand am fost promovat intr-o pozitie in care trebuia sa coordonez transferul de marfa din depozitul central catre magazine. Volumul de marfa era intr-adevar urias, valoarea stocurilor ajungand zilnic la peste 100 de mii de euro. Pana aici toate bune, numai ca, eu lucram la negru. Inca nu aveam actele in regula, nici permis de munca, ceea ce facea ca serviciul sa devina o adevarata tragicomedie, in care eu eram obligat, prin natura postului, sa semnez facturi, sa receptionez si sa trimit marfa, sa coordonez inventare la magazine, etc. Hilar!!! La primul control al Inspectiei de Munca o incurcam si eu, si firma.

Neplacut a fost faptul ca faceam toata aceasta munca pe aceeasi bani ca si colegii mei, pe care de altfel ii durea in cot de ceea ce faceau. Marea majoritate dintre ei erau tot romani, tineri intre 20 si 30 de ani. Conducerea firmei prefera sa lucreze cu tineri pentru un motiv extrem de bine intemeiat, si pe care l-am aflat mai tarziu. Si anume acela al campaniei de Sarbatori, care insemna o luna de zile in care se lucra aproape non-stop, adica 14-16 ore pe zi, fara sambata si duminica. Un program extrem de istovitor, in care putini erau cei ce rezistau. La asta se adaugau si cele aproape 2 ore si jumatate de drum intre casa si servici.Eu am rezistat. O campanie. In care ajunsesem un fel de robotel care nu stia nimic altceva decat servici si somn. In plus, imi picasera si turele de noapte. Am tinut-o astfel intre 8 decembrie 2005 si 8 ianuarie 2006, cu libere in siua de Craciun si Noaptea de Revelion. Era un fel de sclavie acceptata sub promisiune unui supliment finaciar datorat orelor suplimentare. Care insa nu a venit.

La asta s-a adaugat si nemultumirea rezultata din neobtinerea actelor in primavara lui 2005, cand a fost promulgata Legea pentru regularizarea Imigrantilor. Desi dupa indelungi rugaminti firma a fost de acord sa ne ajute printr-o oferta de munca, multi dintre noi nu am avut parte de permisul de munca datorita lipsei unui act de spatiu locativ , eliberat de Primariile din raza carora aveam domiciliul. De fapt nu actul in sine ne lipsea, ci data de pe el, care trebuia sa fie anterioara celei de 7 august 2004. A fost o noutate care a creat multe probleme imigrantilor, deoarece nu fusese un act indispensabil in cadrul regularizarilor anterioare.

Ceea ce m-a facut sa incep cautarea unei alternative care a venit in urma unui incident la care ma asteptam mai devreme sau mai tarziu – Inspectie de la Ministerul Muncii. In general, in Spania coruptia functioneaza la fel ca in Romania, motiv pentru care patronii firmelor stiau intotdeauna cand vine controlul asa ca isi trimiteau angajatii acasa, rechemandu-i dupa o zi sau doua. Din pacate pentru firma la care lucram, de data aceasta nu a mai fost chiar asa de simplu.

Cu cateva saptamani inainte dadusera afara o secretara pe motiv ca se culca cu fiul patronului, om insurat, cu copii, dar cu o fire cam usuratica si ochi alunecosi. Au expediat-o fara regrete. In concluzie, tipa s-a dus si a depus reclamatie, acuzand patronii ca folosesc munca la negru. Astfel ca ne-au trimis acasa pentru vreo doua saptamani, timp in care am reusit sa gasesc altceva, la fel de neasteptat ca si munca in constructii. Dar cu ceva mai multe satisfactii morale, chiar daca salariul nu venea intotdeauna la timp.

In vara lui 2005 primisem un mail de la unul dintre cei mai buni prieteni pe care ii avusesem in Romania. Fost coleg de banca in liceu, amici nedespartiti la chefuri si femei. Intre timp crescusem, eram fiecare la casa lui, cu servici, motiv pentru care pierdusem oarecum legatura. Stiam ca se insurase, si ca, la un moment dat, intentiona sa paraseasca si el Romania. Mail-ul fusese intr-adevar o surpriza, mai ales ca imi spunea ca locuia in Madrid de vreo 2 saptamani, si-mi dadea numarul lui de telefon. L-am sunat imediat si am reusit sa ne vedem in aceeasi seara intr-un local din centrul Madridului.

A fost o bucurie pentru amandoi, mai ales ca el ajunsese la Madrid datorita nasului de cununie, cu care, din pacate nu se intelegea chiar grozav. Nasul, ajuns prin Spania cu vreo 7 ani inainte capatase acele aere de atotstiutor care enerveaza intotdeauna.

Oricum, trecand peste toate amanuntele neinteresante, datorita prietenului meu ajunsesem sa obtin un loc de munca intr-o firma care se ocupa de… gradinarie.

Nu era chiar o promovare, dar a avut partile ei bune, pe care vi le povestesc data viitoare.

Dincolo de aspectele neplacute ale vietii de imigrant (gen limba, diferentele culturale, obiceiuri), ramane cert un anumit sentiment de instrainare care, de cele mai multe ori actioneaza ca un scut impotriva celorlalti, fie ei potentiali prieteni sau adversari. Spun adversari pentru ca, de cele mai multe ori, morala crestina functioneaza pe principiul – daca mi-ai dat o palma, iti crap capul - .

Si pentru ca tot vorbeam de sentimentul de instrainare, pe care sunt sigur ca l-au simtit, la un moment dat, toti cei care au ales calea strainatatii, voi incerca sa abordez subiectul din punctul de vedere al unui observator total strain de acest sentiment, chiar daca am trecut si eu prin aceeasi experienta.

In primavara lui 2004, cand am ajuns la Madrid, ca mai toti proaspetii imigranti eram incantat de potentialele avantaje pe care le percepeam la o societate ceva mai bogata si mai binevoitoare decat a noastra. Sau cel putin asta era prima impresie.

Eram fascinat de frumusetea uneia dintre cele mai mari capitale europene, de bulevardele largi si pline de flori, de arhitectura cladirilor, de muzeele renumite, de amabilitatea oamenilor, majoritatea spanioli, care, chiar daca nu le vorbeai bine limba erau mai mult decat incantati sa iti raspunda la orice intrebare, repetand pana cand aveau ei senzatia ca ai inteles. Dupa betia inceputului a venit insa si momentul in care viata trebuie sa isi urmeze cursul firesc in asemenea conditii. Si anume cel al locului de munca.

Desi nu stiam ce sunt acelea constructii, ca mai toti imigrantii romani de aici, am gasit un loc de munca exact in acest domeniu. Ocazie cu care am descoperit o lume absolut noua pentru mine. O lume stranie, cu reguli proprii, aflate a o oarecare distanta de moralitatea obisnuita. Amestecul de culturi si-a facut si aici simtita prezenta, intrucat aveam colegi din America de Sud, din Romania, din Polonia, etc. Oameni cu care insa nu am gasit subiecte comune. Mi-e nu-mi place fotbalul (nu pot sa inteleg de ce 22 de tampiti alearga dupa un balon si cand il ajung dau cu sutul in el, si-n plus castiga si o gramada de bani pe treaba asta), asa ca subiectul asta imi era complet strain. In plus n-am obieciul sa fluier dupa femei pe strada si nici sa ma imbat ca porcul dupa orele de program.

Asa ca m-am lovit de primul obstacol al vietii de emigrant. Cel al comunicarii. In plus, nefiind obisnuit cu munca in constructii, am avut nevoie de ceva timp pentru a ma adapta. Cert este ca, dupa cateva saptamani steam ce iniseamna sa lucrezi in domeniu, darn u aveam nici un prieten si nici nu incercam sa-mi fac vreunul in aceste conditii. Ca tot omul nemultumit cu situatia lui, eram intr-o continua cautare de noi oportunitati.

Ce m-a socat cel mai tare a fost insa altceva. Si anume lipsa de respect cu care erau tratati emigratii de catre angajatorii spanioli, si mai ales de catre sefii de echipe, de cele mai multe ori acestia fiind romani. Oricand se puteau descotorosi de tine, mergand pe premiza ca vor gasi intotdeauna inlocuitor. De altfel era adevarat, in conditiile fluxului de imigranti mereu in crestere.

Un alt aspect care mi-a atras atentia in mod deosebit a fost acela al calitatii constructiilor, mult sub nivelul pe care il vazusem in Romania. Se construia mult si prost, bazandu-se probabil pe lipsa miscarilor seismice si mai ales pe lipsa de vigilenta a proprietarilor respectivelor stabilimente. Cu totul intamplator, in primul meu an in Spania, am avut ocazia sa “ajut”, in masura cunostintelor si a dorintei de a invata ceva in domeniu, la reconstructia uneia dintre cele mai mari discoteci din Madrid, Discoteca Alcala, care nu mai finctiona din anul 1981. Avusese loc un incendiu in care au murit peste 80 de oameni si au fost raniti aproape 1000. O tragedie pe care Madridul nu a uitat-o nici pana in ziua de azi, motiv pentru care la ora actuala discoteca, finalizata de altfel, inca nu functioneaza. In realitate, Consiliul Local nu a fost de acord cu adoptatarea aceluiasi nume pe care il avea si la momentul incendiului.

Localul, aflat in cladirea unui celebru Teatru din Madrid, se intindea pe suprafata a trei etaje, la subsolul respectivului edificiu. In prima zi de munca ma simteam putin stingher, lucrand la aproape 20 de metri adancime, intr-o serie de sali care aveau aspect de pestera si miros de ars. O mizerie de nedescris in care se amestecau moloz, saci de ciment si resturile lasate de drogatii care participau la “fiestele” unei discoteci alaturate, specializata in gay si lesbiene. Trebuie sa recunosc faptul ca aveam un spectacol pe cinste, mai ales vineri si sambata dimineata, cand ieseau de la discoteca 100-150 de tineri, baieti si fete, beti morti si cu chef de scandal. Mai putin placut era faptul ca aveau chef de scandal cu noi. Dar erau prea beti pentru a ne face intr-adevar necazuri.

Revenind la discoteca noastra, admit ca pana la urma, dupa cateva luni de munca, arata absolut bestial. O vazusem inainte, in planurile de constructie, inclusiv 3d, dar in realitate era si mai interesanta. Din pacate, cu materialele folosite se puteau construi trei discoteci la aceeasi dimensiune. Risipa de materiale era o adevarata problema pentru acel moment. Scari refacute de 5-6 ori pentru ca nu-i conveneau arhitectutlui, pereti facuti si refacuti, ringul de dans, un adevarat monstru, finisat si apoi spart, deoarece sunetistii au ajuns la concluzia ca probele lor, facute inainte de a antifona stabilimentul, nu valorau mare lucru. Ideea e ca nimanui nu-i pasa intr-adevar de ce materiale se folosesc.

Din pacate situatia e generala in cazul constructiilor, dat fiind si pretul relativ ieftin al materialelor. La fel de ieftina era si mana de lucru, in proportie de 90 % imigranti fara acte in regula, de care se puteau dispensa, dupa cum va spuneam, extrem de usor.

Romanii munceau extrem de mult. Marea majoritate dintre ei, oameni pe la 35-40 de ani, de prin toate colturile tarii. Un grup relativ important era format exclusiv din rude apropiate ale sefului de echipa, un tanar de vreo 30 de ani, pe care toti ceilalti il priveau ca pe un zeu. Era nepotul multora dintre ei, dar uite ce important ajunsese el - Sef de echipa in Spania!!!

Tipul nu era chiar un tantalau, dar cunostintele lui se reduceu la constructii si adidasii Nike de care era foarte mandru. Intre timp isi luase si un laptop de care era incantat, dar pe care abia stia sa-l porneasca. Norocul meu, dealtfel, pentru ca ma mai chema din cand in cand sa il mai invat cate ceva. Asta ma tinea relative departe de conflictele zilnice ale colegilor mei. Mie imi convenea, desi as fi preferat orice altceva in locul constructiilor.

Dorinta care mi-a fost indeplinita, dar abia dupa aproape un an, timp in care ajunsesem sa stapanesc destul de bine mistria si restul ustensilelor. Oricum nu era meseria mea si nici nu imi doream sa fie vreodata.

Ce s-a intamplat mai departe…aflati data viitoare!

M-au intrebat multi, de-a lungul anilor, de ce am ales Spania. Se asteptau probabil la nu stiu ce raspuns cu adanci implicatii filozofice. Raspunsul e unul simplu: Pentru ca mi s-a oferit ocazia.

Cum de oportunitati trebuie sa profiti, m-am gandit ca n-ar fi chiar o idee rea. Iar viata mi-a dovedit ca nu a fost. Sau cel putin nu in totalitate. Am cunoscut multi oameni, spanioli, romani, sud americani, nordici. Oameni pe care am ajuns sa ii apreciez sau sa ii detest, functie de o suma de criterii de la care, in mod normal nu ma abat.

Si totusi, ce vrea sa fie acest blog? Privind lucrurile oarecum retrospectiv, bloguri am mai avut, osciland intotdeauna intre posturi despre viata personala si cea profesionala. Totusi nu mi s-au parut suficient de convingatoare pentru a continua. Asa ca le-am inchis. Poate ca, la un moment dat, aceeasi soarta va avea si acest blog. Nu promit nimic. Ce promit, insa, este faptul ca voi incerca sa descriu cat mai detaliat si mai obiectiv viata unui emigrant din Spania. Locurile pe care le-am vazut, oamenii pe care i-am cunoscut, experientele prin care am trecut.

Fapte care, sper, vor umple putin golul informational prin care trece comunitatea romaneasca din peninsula iberica. Si asta nu pentru ca nu ar exista mijloace de informare, ci doar din cauza lipsei de calitate. Ziare si reviste romanesti editate in Spania sunt o multime. Dar putine intrunesc un minim calitativ pentru a deveni credibile. Nu spun ca sunt detinatorul adevarului absolut, dar cel putin am avantajul ca nu sunt obligat de nici un compromis politic sau administrativ. Iar asta conteaza mult.

Clar ca nu vor exista posturi cu referire exclusiva la comunitatea romaneasca, dar intentionez ca acest subiect sa reprezinte linia dominanta a blogului. Nici macar nu intentionez sa continui polemica legata de relatia blogger-jurnalist, cu toate ca experienta celor mai mult de 7 ani de radio din tara m-ar indreptati, probabil sa o fac. Am participat, de-a lungul ultimelor luni la astfel de dezbateri, iar concluzia a fost intotdeauna aceeasi: Cand un blog va avea aceeasi influenta pe care o are presa scrisa sau audiovizuala, se poate vorbi de o egalitate. Dar doar in cazul unor bloguri, si nu a blogosferei in general. Clar, exista si cazuri cand, multitudinea de opinii asemanatoare asupra unui subiect dat poate influenta o decizie. Dar astea sunt cazuri specifice.

Revenind la Spania si la comunitatea romanesca de aici, as incepe seria de posturi cu o concluzie oarecum socanta pentru oricare dintre cititori : diversitatea de romani, cu varste diferite, grad de cultura diferit, aspiratii si motivatii diferite, face ca omogenitatea comunitatii romanesti sa fie caragialesc de sublima, si sa lipseasca cu desavarsire.

Trist si in acelasi timp adevarat. ONG-urile romanesti, de cele mai multe ori familiare (nasu´, finu´ si cumnata) se preocupa doar de bunastarea lor, si asta doar in cazul in care au suficiente cunostinte pentru a intocmi un proiect si a obtine bani de la Primarii. Dar proiectele suna frumos. Expresii de genul - integrarea culturala a romanilor – inseamna, de cele mai multe ori, un concert cu Guta sau alt “rapsod” popular si analfabet, care reuseste, intr-adevar, sa adune un numar considerabil de romani, carora li se baga pe gat tot felul de sloganuri publicitare. Pana la urma, nu-i asa, totul se rezuma la marketing!

Cu publicatiile romanesti, despre care am deschis subiectul mai sus, se petrece ceva straniu. Unele dintre ele sunt sub patronajul unor firme gen MoneyGram, ceea ce, clar, inseamna ca o directie clar stabilita. Altele sunt patronate de diverse edituri spaniole carora nu le pasa catusi de putin de comunitatea romaneasca, sau oricare alta comunitate, ci doar de posibilitatea de a-si vinde spatiile publicitare unei paturi cat mai diverse de comercianti. Continutul revistelor si ziarelor? Un mare ZERO.

O alta situatie, prin care, de altfel am trecut recent este cea a unei importante edituri din Castillia – La Mancha, care m-a contactat recent pentru a-mi cere ajutorul in ceea ce priveste aparitia unui nou ziar romanesc. Asta presupunea, pentru mine, mutarea din Madrid, si instalarea intr-un scaun de birou de unde trebuia sa caut informatii pe internet, sa le prelucrez si sa le includ in sus numita publicatie. Am intrebat candid unde e munca de ziarist in toata afacerea asta… si-am refuzat politicos. Cam asa stau lucrurile. Interesul e mare, dar nu pentru avantajele comunitatii romanesti, ci doar pentru avantajele politice sau materiale ale unora. Iar romanii, ca mandri posesori ai unui exacerbat instinct de turma, urmeaza voiosi “liderul-pastor” catre abator.

Alta situatie este cea a publicatiilor din Romania, care au cate un corespondent prin Spania, de cele mai multe ori indivizi fara cea mai mica urma de experienta, care fac totul pentru a ajunge si ei pe sticla sau prin paginile unor ziare cu “greutate” din tara. Un exemplu este cel al relativ recentului atentat de la Barajas, legat de care am avut nefericita insiratie de a citi opiniile presei romanesti asupra evenimentului. Nu mare mi-a fost mirarea sa vad, intr-o revista a presei un reportaj transmis de un corespondent al Radio-ului National care, pentru a creste putin “senzationalul” informatiei, a inclus si posibilitatea ca una dintre victime sa fie roman. Atata lipsa de profesionalism m-a pus intr-adevar pe ganduri.

Totusi, subiectul este mult prea amplu pentru a-l dezbate in cateva randuri, asa ca ma opresc aici, cu promisiunea ca voi continua in alte zile, cu articole pe aceeasi tema.