radio…fm…

11 noaptea. Sambata. Madrid.

Dupa 3 zile de calatorie neintrerupta, si mai ales plina de aventuri, am ajuns in Madrid. Mai exact in Alcala de Henares, unde “firma” de transport avea un sediu. Am crezut initial ca si-a batut joc de noi si ca, de fapt, inca n-am parasit Romania.

In birou se vorbea romaneste. Era normal. Ies afara…se vorbea romaneste. Ma plimb putin pe strada…se vorbea romaneste. Erau atatia romani incat am crezut ca e vreo invazie. Si chiar era…

Ma rog, pana la urma, dupa atata oboseala, ma cam durea in cot in ce limba ma intelegeam cu lumea. Ideea era ca trebuia sa ajung din Alcala de Henares in Alcobendas, un orasel in nordul Madridului, unde avea o camera inchiriata intr-un apartament. Chiriile fiind extrem de ridicate, foarte rar intalneai o familie care sa locuiasca singura intr-un apartament.

Dar asta am aflat-o mai tarziu. Cert este ca m-am indreptat usurel catre gara orasului, unde ma gandeam ca o sa astept  o gramada de timp un tren care sa ma duca la destinatie. N-a fost sa fie asa. In mai putin de 5 minute trenul era pe peron, noi eram imbarcati si pregatiti pentru o alta calatorie de o ora.

N-am apucat sa vad mare lucru, din motive de intuneric, dar nu puteam sa nu remarc curatenia din tren si mai ales lipsa acelui miros de praf cu care ma obisnuisem in Romania. Pe la miezul noptii eram deja in apartament, un monstru cu 5 camere, doua bai, doua terase, si 7 locatari. Repartizati pe perechi. Cel mai fericit era cel care locuia singur, un pustan de vreo 20 de ani, venit la Madrid de vreo 2 ani, si care a avut nefericita inspiratie, cateva zile mai tarziu, sa-mi arate orasul. Adica celebra strada Montera, un fel de strada a curvelor, pentru ca numai pe asta o cunostea.  Nici vorba de Prado,  Reina Sofia, Palacio Real, Calle Alcala, Paseo de la Castellana etc…

Tipul, ca multi alti romani din Spania, era turist doar pe respectiva strada, si, din cand in cand, prin talciocurile Madridului.  Ei venisera la munca, dom´le, nu la plimbare!!!

Pana la urma, fiecare traieste asa cum crede de cuviinta!

In concluzie, indemnat…si mai ales alimentat financiar de soacra-mea, sponsor oficial la acea vreme, am plecat la colindat. Intr-o luna ajunsesem sa cunosc Madridul mai bine decat madrilenii. Sotia, din nefericirea-fericita, n-a avut acelasi timp de haladuiala, intrucat a inceput lucrul la doar doua zile dupa sosirea noastra. Am profitat de ocazie, si seara, inainte de culcare, ii povesteam tot ce vazusem si intalnisem in ziua respectiva. Programul turistic n-a depasit luna, pentru ca, intre timp, imi gasisem si eu un servici… sau pe acolo. Ca toti romanii care ajungeau in Spania…constructii. Desi nu atinsesem o caramida in viata mea. Dar era o oportunitatede a castiga bani, asa ca am profitat de ea.

Din fericire, s-a terminat in mai putin de 1 an, timp in care am ajuns sa invat cam tot ce se poate invata in domeniu. Mai mult, am ajuns sa vad atata prostie incat, la un moment dat, imi era rusine sa spun ca sunt roman. Dar despre asta vom vorbi in episodul urmator.

In sfarsit…Spania. Dupa trei zile de nesomn atinsesem “pamantul fagaduintei”. E drept, am avut noroc cu soferul care, dupa ce am trecut printr-un orasel insipid ne-a spus ca am ajuns in Spania, si ca nu mai aveam decat putin peste 600 de kilometri pana la Madrid.

Drept urmare, ca sa nu aiba probleme cu politia pe autostrada, a luat-o pe un drum national. Unde, dupa mai putin de 10 kilometri, il astepta politia. Se pare ca grangurii spanioli nu se omoara dupa branza romaneasca, pentru ca asta a fost motivul pentru care au oprit furgoneta. Cele doua butoaie din spate, pline de telemea, impreuna cu lazile de malai si cutiile de icre, asta pe langa pachetele trimise de romani, se pare ca faceau furgoneta sa se aplece periculos de mult pe spate. Asadar, cantarul dintr-o parcare a protestat furtunos cand ne-am urcat noi. Asta s-a lasat cu amenda pentru sofer si cu interdictia de a aparasi parcarea pana cand nu vine o alta furgoneta de la Madrid ca sa imparta marfa.

Dupa vreo ora de asteptare, politistii de la Guardia Civil au considerat, probabil ca suntem intr-o stare mult prea jalnica pentru a continua asteptarea in parcare, asa ca ne-au excortat pana in cel mai apropiat “pueblo”, unde ne-au lasat la un restaurant. Asta a fost prima intalnire oficiala cu mijloacele de comert din peninsula iberica.

Can am intrat inauntru, am crezut ca e bufetul garii Chitila. O mizerie de nedescris. Ba mai mult, ca sa puna paie pe foc, din boxe rasuna zgomotos “Dragostea din tei”. Am crezut ca innebunesc.

Pana la urma m-a lamurit soferul ca asta era modul spaniol de a-ti face reclama in bar. Arunci totul pe jos. De aia arata podeaua ca dupa razboi.

In ceea ce priveste piesa celor de la O-Zone, tot soferul m-a lamurit ca era in topul international si ca spaniolii erau innebuniti dupa ea. Cum lipsa de somn isi spunea din ce in ce mai tare cuvantul, deja nu-mi pasa nici daca il ascultam pe Guta.

Asteptarea n-a fost lunga. Doar vreo 6 ore, in care am atacat masina de cafea a celor de la bar, de-o fi crezut astia ca n-am mai vazut cafea in viata mea. Era sambata. Iar noi trebuia sa fim in Madrid de pe la 11 dimineata. In final am ajuns la 11 noaptea. Dupa ce am admirat linistit peisajele iberice, de-am crezut ca am ajuns pe Marte. Totul era intr-o nuanta de rosu sec, lipsit de umezeala, si, de cele mai multe ori de cea mai mica urma de vegetatie. Trageam sperata ca nu toata Spania este asa. Si nu era.

Posturi pe aceeasi tema : aici si aici.

Mergand pe principiul ca ungurii sunt baieti de treaba (mai putin mamele lor, ca le-au dat nastere), tin sa va spun ca Ungaria a fost ceva de vis. Nici nu mi-am dat seama cand am traversat-o. Asa era de mica…

Cum incercam din rasputeri sa dorm, ceva ce n-am reusit pana la destinatie, n-am stiut cand am traversat Ungaria..si m-am trezit, cu sotie cu tot, si pe ritmuri de manele banatene in Austria. Dom’le, un frig de te-apuca ameteala. Austriecii, baieti buni. In afara de o masina a politiei lor, care s-a tinut de coada nostra vreo 20 de kilometri, n-am intampinat nici o problema.

In rest, peisaj de vis. Munti, ceva zapada, sosele de-ti venea sa scoti pedala de acceleratie prin podea. Surpriza a venit la o benzinarie unde am oprit pentru alimentare. Cum ma taia si pe mine ceva, ca tot omu’, m-am gandit sa fac o vizita la o toaleta austriaca. Cu bani. Pentru ca o baragladina oachesa, vorbitoare aproximativa de limba romana, m-a taxat scurt cu 1 euro. Ca m-a taxat, n-a fost problema. Ca vorbea romana… asta e altceva. Am intrebat-o unde mama dracu a invatat dialectul ala, si mi-a zis ca e tiganca din Banatul sarbesc. N-am apucat s-o mai intreb cum a ajuns pe acolo. Ma claxona soferul.

Traversarea Austriei fost destul de rapida. De acolo, am ajuns relativ repede in nordul Italiei. Soferul furgonetei, un banatean vanjos, de unde am tras eu concluzia ca de aia ii placeau manele cu care ma innebunise, considerand probabil ca daca tot a ajuns in tara unde se fabrica Ferrari, poa’ sa fie si el un mic Fernando Alonso, gonea ca nebunul cu 140. La curbe mi se intepenea stomacul in amigdale. Si aveam parte numai de curbe.

Norocul meu ca, dupa vreo 2 ore de planare deasupra soselei, s-a hotarat omul sa bea o cafea. La o alta parcare din Italia. Una plantata undeva intre doi munti. Iar frig, dar uiti repede de frig atunci cand admiri peisajul. Cum pentru mine era a doua noapte nedormita, il vedeam putin prin ceata. Dar tot merita. Oricum, o jumatate de ora petrecuta in frigul muntilor din nordul Italiei m-a trezit suficient pentru a face fata celor aproape 10 ore de drum care urmau. Pentru ca urmatoare pauza a fost peste 10 ore. Mai aveam putin si urinam pe volanul soferului. Desi ma batea gandul sa incerc faza pe casetofon. Poate aveam parte de putina liniste.

Trento, Verona, Brescia, Bergamo, Milano, Genoa, Monaco… Monaco a fost o splendoare. Sosele suspendate, o multime de tuneluri. Iar portul, pe care il admiram de la inaltime, era ceva de vis.

Vis spulberat destul de repede de catre sofer. Tocmai primise un telefon de la patronul firmei, care ii cerea sa treaca neaparat printr-un orasel din Franta, aflat la mama dracu’ la vreo 500 de kilometri de locul unde era, si mai ales de traiectul pe care il urmam. Motivul? Un Carrefour de acolo, de unde trebuia sa cumpere nu stiu ce fel de branza. Mai aveam putin si-l pocneam.

Pana la urma, insa, imi suradea ideea unei nopti petrecute in Franta. Intr-o parcare… Unde soferul a considerat ca trebuie sa doarma vreo 3 ore. Din fericire pentru nevasta-mea, era o bancheta libera si pentru ea, asa ca aprins ceva somn. Era primul din cele 3 nopti care trecusera. Eu, impreuna cu un ploiestean si cu inca un tip de prin Romania, nu stiu de unde, am facut planton si am baut cafele. Tot vreo 3. Asa ca eram deja robocop. In fine, pe la 5 dimineata s-a trezit soferul si am plecat mai departe, catre Pais Vasco. Considerase el ca era mai bine sa intram in Spania pe acolo…

De intrat…am intrat. Printr-un orasel unde inainte fusese granita. Ce s-a intamplat mai departe…e alta poveste.

Chiar eram ferm hotarat sa inchid acest blog! Motivele fiind multiple iar timpul meu limitat, nu le voi expune, lasand doar un mare semn de intrebare asupra a cea ce se va intampla pe viitor. Oricum, postul nu are ca subiect inchiderea blogului, ci vrea sa fie deschizator de drumuri pentru o serie de articole asupra imigratiei, la inceput ilegale, catre Spania. Spun asta pentru ca, de cateva luni, avem dreptul sa emigram legal in toata Europa. Va fi o poveste relativ plina de aventuri.

Martie 2004 - Exact de ziua mea. In loc sa o sarbatoresc acasa, inconjurat de prieteni, imi iau ramas bun de la toti, si ma indrept catre o tara despre care nu stiu multe lucruri, careia nu ii vorbesc limba, dar unde ma asteapta cineva. Nu o iubita, ci soacra. La prima vedere, ghinion, dar s-a dovedit a fi o miscare extrem de folositoare.

Asadar, plin de sperante si de bagaje imi iau sotia de mana si ne urcam intr-un tren care trebuia sa ne duca pana in Alba Iulia. Si ne-a dus. Numai ca de emotie am uitat ca mai trebuie sa si dormim, lucru care s-a dovedit fatal pe parcursul unei calatorii de 3 zile, in care somnul a fost un lux pe care nu ni l-am permis. Trebuia sa ajungem intr-un satuc aproape de Alba, unde isi avea sediul o firma care transporta pachete intre Spania si Romania. Presupuneam noi, in naivitatea noatra, ca avea si licenta pentru transport de persoane. Wrong!!!

Promisiunile de la inceput, cum ca ar fi vorba de conditii moderne, in microbuze luxoase, fara aglomeratie…vorbe in vant.

Intr-adevar, erau microbuze. Intr-adevar, nu era aglomeratie. De fapt, eram doar 5 persoane. Numai ca toata masina era plina de pachete si de produse alimentare destinate magazinelor patronului. Noi aveam o bancheta undeva intre sofer si pachete. Mai mult intre pachete.

La 5 dimineata ajungem, in sfarsit in Albam de unde trebuia sa luam un taxi pana in satucul unde isi avea cartierul general respectiva firma. Plecarea era la 8 dimineata, asa ca aveam timp berechet.

50 de mii si salutul de rigoare au fost cele doua motivatii ale soferului de taxi, care ne-a intrebat doar daca mergem in Spania, pentru ca stia deja drumul catre firma. Dupa vreo 15 minute de mers, ne oprim in fata unei case care imi aducea aminte de filmele cu traficantii de droguri din Columbia. O poarta inalta, prin care nu se vedea nimic, si o curte interioara cu aspect de operatiune secreta in plina desfasurare. In curte, doua furgonete pline ochi cu pachete, in care se montasera doua banchete pentru “fericitii castigatori ai unei calatorii pana la Madrid”.

Presupusa plecare la 8 dimineata s-a transformat brusc intr-o asteptare de aproape 6 ore, in care ne-am golit termosul de cafea si imaginatia de injuraturi. Motivul - amanam plecarea pentru a ajunge la granita in jurul unei anumite ore… Atunci intra in tura un vames care stia cum sta treaba cu spaga si cu drumurile.

De ce dracu m-am complicat atat, nici acum nu stiu, intrucat dispuneam de banii necesari pentru un drum cu avionul, precum si cazare si masa pentru ceva mai mult de o saptamana…

Cu chiu cu va reusim sa plecam pe la 2 si jumatate. Aveam de parcurs cateva sute bune de kilometri pana la vama Nadlac, unde am ajuns pe la 8 seara, dupa o oprire nemotivata la Arad. Surpriza a venit la vreo 3 kilometri de vama, atunci cand soferul a primit un telefon in care i se spunea ca trebuie sa astepte alte cateva ore la un restaurant. Vamesul facuse schimb de tura….

3 ore am intepenit cu sotia intr-un scaun de resturant, pana pe la 11 noaptea cand a intrat in tura “omul nostru”. Trecerea catre Ungaria a fost ca-n filmele cu Alain Delon. Dati jos din furgoneta, transferati intr-un taxi, ajunsi la vama, platit spaga de rigoare, trecut in Ungaria, ascuns intr-o padurice, asteptat furgoneta, transferat in furgoneta… si plecat mai departe.

Restul…in episodul urmator.